Daune morale

Daunele morale constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a omului, la viaţă, la sănătate şi integritate corporală, la cinste, la demnitate, onoare, prestigiu profesional şi alte valori similare.

Repararea prejudiciului trebuie să fie integrală, fără distincţie, după cum prejudiciul este material sau moral.

Scopul acordării daunelor morale constă în realizarea, în primul rând, a unei satisfacţii morale pentru suferinţe de acelaşi ordin, iar nu a unei satisfacţii patrimoniale.

Este unanim acceptat că, în timp ce drepturile patrimoniale au un conţinut economic, evaluabil în bani, ce poate determina cuantificarea prejudiciului material, drepturile personale nepatrimoniale au un conţinut care nu poate fi exprimat material, având în vedere că ele vizează componente ale personalităţii umane (dreptul la viaţă, la integritate fizică, la onoare şi demnitate…).

Cu toate acestea, despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăşi destinaţia ei – aceea de a uşura situaţia persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacţie, o categorie juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată, din cauza imposibilităţii, cu totul fireşti, de stabilire a unei concordanţe valorice exacte între cuantumul său şi gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie.

Repararea daunelor morale este şi trebuie să fie înţeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nici nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale şi patrimoniale, al căror scop este acela ca, în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacţie sau uşurare, pentru suferinţele îndurate.

Reparea prejudiciului moral trebuie să fie realizată printr-o compensare echitabilă, aceasta presupune că nu se poate ignora natura valorilor lezate dar nici nu se poate constitui în temei al îmbogăţirii, pentru că s-ar deturna finalitatea acordării daunelor morale, care trebuie să se producă, în primul rând, pe plan afectiv şi moral.

Cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare! Cu toate acestea, cuantificarea valorică, materială trebuie admisă printre măsurile de reparare a prejudiciilor morale, în virtutea aceloraşi raţiuni, pentru care sunt admise şi aşa-zisele mijloace adecvate de natură nepatrimonială, adică pentru faptul că, deşi nu compensează nimic, în sensul propriu al termenului, aceasta poate oferi persoanei lezate o anumită compensaţie pentru răul suferit, o anumită satisfacţie sau uşurare a suferinţelor suportate, care poate fi nu atât un efect al cuantumului sumei acordate – deşi nici acest aspect nu este de neglijat – cât al simplului fapt că despăgubirea i-a fost recunoscută şi acordată.

Aprecierea cuantumului daunelor morale se realizează în echitate, păstrând principiul proporţionalităţii şi justului echilibru între natura valorilor lezate şi sumele acordate. Fiind vorba de prejudicii morale ele nu pot fi reparate strict prin echivalentul lor în bani, întrucât valorile ocrotite nu pot fi evaluate în bani, existând practic o incompatibilitate între natura nepatrimonială a prejudiciului şi caracterul patrimonial al despăgubirii.

Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere şi evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează şi pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanţelor de judecată.

Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanţa are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea şi gravitatea lor şi să stabilească dacă şi în ce cuantum, o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.

Deşi legiuitorul nu a conturat criterii legale pentru determinarea prejudiciului moral, doctrina şi jurisprudenţa au consacrat totuşi anumite repere pentru cuantificarea despăgubirilor acordate cu acest titlu, cum este echitatea şi proporţionalitatea.

Chiar dacă legiuitorul nu a stabilit criterii legale sau repere obiective pentru determinarea prejudiciului moral, totuși  în lipsa acestora şi în aplicarea principiilor legale enunţate, instanţele analizează atât suferinţele efective produse victimei, cât şi repercursiunile faptei imputate autorului accidentului, procedând, în scopul asigurării unui echilibru între prejudiciul moral suferit care nu va putea fi înlăturat niciodată în totalitate, la cuantificarea despăgubirilor acordate, în așa fel încât să permită celui prejudiciat să beneficieze de o reparaţie de natură a atenua suferinţele morale suferite, fără a se ajunge însă la situaţia îmbogăţirii fără just temei.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului stabilește faptul că criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în acelaşi timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.

În privinţa criteriilor de stabilire a despăgubirilor reprezentând daune morale, Înalta Curte de Casație și Justiție a fost constantă în a decide că acestea se stabilesc prin apreciere, în raport cu consecinţele negative suferite de victimă pe plan fizic, psihic și afectiv, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, perpetuarea în timp a acestor consecințe, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. În cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei.

Referitor la prejudiciul moral, judecătorul apreciază, de la caz la caz, dacă prejudiciul trebuie reparat sub formă bănească şi în ce cuantum sau, dimpotrivă, dacă nu trebuie astfel reparat întrucât gravitatea sa nu justifică o asemenea măsură.

Stabilirea cuantumului daunelor morale implică o doză de aproximare, instanţa fiind nevoită să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care, în anumite situații, nu va putea fi înlăturat în totalitate niciodată, şi despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje de natură a atenua suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.

În determinarea cuantumului sumei acordate cu titlu de daune morale, pentru prejudiciile cauzate unei persoane,  instanțele de judecată trebuie să aibă în vedere principiul echității și stabilirea unui just echilibru între prejudiciul suferit şi reparaţia acordată.

Cuantumul daunelor morale se stabileşte, prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanţa de judecată a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care le-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

Cade în sarcina victimei accidentului rutier, in caz de vatamare corporala, sau rudelor persoanei decedate ca urmare a unui accident rutier, să aducă un minim de argumente şi indicii din care să rezulte măsura afectării drepturilor nepatrimoniale prin fapta ilicită a autorului accidentului de natură a duce la evaluarea corectă a despăgubirilor cu titlu de  compensație a prejudiciului  moral.